Un prieten cit o suta

Feblețea mea este motanul.Cu doi ani în urmă mi-a dispărut pisicul care venise singur la noi,era un  pui de cateva luni și se dăduse pe lîngă noi,mai ales ca urma să ne mutăm la casă nouă.Noi,ne-am obișnuit repede cu el,și fiindcă mamei îi plac pisicile am hotărit sa rămînă în grija noastră,mai ales ca el ne alesese pe noi într-un fel.Un pisic dragalas,negru, cu ici-colo pete albe,ochisori verzi si cu pofta de mancare.Imi aduc aminte si acum cum pusese mama la dezghetat niste peste pe masuta de afara si motanul pofticios a furat din el si s-a bagat sub  masina sa pape,in acel moment erau niste muncitori pe afara si au inceput sa zbiere:ehhh,da-i o sapa in cap sa mai vada el cum sa fure altadata!La care mama a reactionat linistit:huo ce aveti? Oare p/u o bucata de peste sa omor eu motanul?! Las'ca ma duc sa cumpar altul! Mă obișnuisem atat de mult cu el si iesirile sale nocturne,cind pe geam,cind pe usa,incit din atata dragoste ce ii purtam,acceptam, si uneori ca sa nu ma supun singura "torturii" il lasam afara adesea.Din pacate,nu implinise nici macar un an de cand statea la noi,ca  nu a mai revenit acasa.L-am cautat de nebuna pe campuri (caci stau la marginea satului),l-am strigat,l-am chemat,am si fost pe la vecini sa intreb..pina si gratar am facut intr-o duminica:poate,poate, o veni dupa miros,dar toate acestea nu au dat nici un rezultat.Imi este greu sa redau ce simteam atunci,ca si o pierdere enorma,caci ma obisnuisem enorm de mult cu el.Pierdusem un prieten,si nu se stie in ce circumstante dealtfel.Am inceput sa am o banuiala:vecinii mei, sigur nu mi-ar fi spus ca l-au omorit,fie si din greseala,nu mai stiam cine este sincer si cine nu.Asta m-a convins ca nu poti sa ai incredere in oameni,ca sunt mai rai ca pietrele care cad intamplator in cap.Poate ca o sa ma judece cineva aspru,dar,dupa citeva saptamini am gasit un anunt in internet,unde cineva facea cadou doi pui de pisica:frate si sora,si culmea,la fel- alb cu negru.Eram atat de fericita cand am luat puii,incat tot drumul am ras ca o cretina pina acasa,atat de fericita eram!In prezent doar motanul a ales sa ramina cu mine,caci  pisica a preferat sa plece in cautare de aventuri.E un motan frumos,e ca si desenat pe o foaie alba,incat uneori imi zic ca e viu doar cand miauna si incepe sa ne zgaraie cautand  joaca) Probabil mi-a simtit starea si nu ii plac defel musafirii care vin uneori,detesta strainii fugind de ei.Nu-l ademenesti cu "pis-pis", si are nevoie de foarte mult timp ca sa-ti sara in brate,darmite sa-l lasi sa pui mina pe el,exceptind desigur unele persoane, si chestia asta nici eu nu pot sa mi-o explic.I-am oferit toata dragostea mea si i-o ofer si in continuare,incat cine il vede zice:un motan atat de linistit si de blind,se vede ca a fost crescut cu multa iubire si mincare de calitate) Aveti grija de prietenii vostri necuvintatori si nu uitati ca ei,in comparatie cu unii oameni,stiu sa ofere dragoste in loc si niciodata nu or sa va judece!

Casa parinteasca

Vedere din ograda bunicilor

La masuta de scris altadata,potrivesc o patura strinsa in patru,deasupra pun si un cearsaf de pat ca sa stee fixata cumsecade.Astept sa se infierbante fierul de calcat ca sa pot netezi camasa ce urmeaza s-o imbrace bunicul.E o atmosfera lanceda in toata casa,toata lumea e grabita sa faca pregatirile de rigoare,ma oblig sa plang si nu pot.E cu efect intirziat,stiu sigur ca maine poate o sa realizez ca de fapt intradevar a murit bunicul.Si totusi..? Daca il imbraca acus in camasa calcata de mine si el ca printr-o minune isi revine?! Eu cred in minuni,au mai fost cazuri din astea deocheate,gen: moarte clinica.Dar nu,bunicul sta teapan si mi se pare ca parca suride oarecum in somn,un somn profund,ba chiar mi se pare ca respira,insa trebuie sa ai ochiul ager ca sa observi.O Tanti imi aduce niste prosoape brodate ca la nunta,din alea de se dau nanasilor si le poarta pe tot parcursul nuntii..Zau,ma face sa ma simt ca la pregatiri de nunta,nu alta.Insa luminarea din mainile legate ale bunicului culcat langa perete,alunga gandul de la ceremonie somptoasa si ma readuce la realitate. Am o stare ciudata,nu realizez ca decesul acesta va pune sfarsit tuturor verilor petrecute aici,am o gramada de amintiri in aceasta casa..casa copilariei mele,casa amintirilor si intr-un final casa parinteasca a mamei.Imi rasuna in urechi cantecul lui Fuego: Casa Parinteasca nu se vinde,Nu se vinde pragul parintesc..Ma intorc cu ani in urma cand stateam intr- seara la masuta din vale, cu el si chiochia Olea,mincam mamaliga cu fasole prajite si la radiou rasuna aceasta cantare.Bunicul s-a abtinut in acel moment sa nu planga si repeta refrenul lui Fuego,iar eu cu bucata de mamaliga in mina ma gandeam ca mama probabil va dori sa vanda aceasta casa o data ce nu va avea cine sa locuiasca in ea.Pe mama o aud uneori  zicand: e o cocioaba,ei hai spune,cat crezi ca o sa iei pe o cocioba?! Cu podele ce misuna pe dedesubt de soareci,cu niste pereti crapati si ici-colo niste acareturi pe linga casa..dar numai sa-i perfectezi actele te costa o groaza de bani.Nu-i fac nimic,o las asa! Si totusi,acum vad,o doare inima ca a ramas casa a nimanui.Cei ce au locuit aici si-au lasat bine amprenta,iar mie, nu imi vine sa cred ca bunicul meu nu mai este.

Însurătoarea

Chiochia Olea privește lacom la vinul care e curat ca lacrima,soarbe cu chef din cana metalică si dă verdictul:

-Ehh da-i bun!

-Hai mamă-i nișcă-te o dată că mă grăghesc,o repede feciorsu din urmă.

-Măi Ioane,da stai colea oleacă că nu vin turșii,să aduc o bucată de șeapă și niste paine la zacuscă.

E o femeie inalta,prea devreme sa-i zici babă,dar parca prea nu știu cum..nu mai are douazeci de ani, dar nici optzeci. In sărăieșul din vale,zoios,în care mereu bazaie muștele,atîrna panglici lipicioase,în mod involuntar iti aduc aminte de ardeii iuți care erau odata puși pe ață la provizii pe iarnă.Chiochia Olea se indreaptă din șale și îsi trage scaunelul scund mai aproape de noi zicînd:

-Ei hai dar,să fim sănătosi si sa ne auzim de bine,in cele din urma dă peste cap păhărelul de vin pe gat,ștergandu-și anevoie mustețile ce i-au rămas de la lichoarea lui Bachus.
Pe sticla paharului se văd amprentele buzelor ce au sorbit din el,semn că de multa vreme nu a mai văzut apa cu detergent de vase.Ne așteptăm cuminți randul care de regulă are forma unui cerc.Mi-i sete sau poftă, asta nu o stiu sigur,dar mai mult ca precis vinul acesta nu e oțeteală.Tare bun vin mai face bunelul,atat de bun, că bei un pahar și parcă ai mai bea unul.Toți il laudă în sat,chiar si la magazin,la Tanea lu' Nebunu,duce cu lada sticle de plastic,și îl vinde la litru fimeia. Ion povesteste ceva cu lux de amănunte și la un moment dat măsa îl întrerupe:
-Măi,da cine-i fata șeia care-i aduso tu dăunăzi în sat?
-Iiiii mamă-i,o fată,nu o știi netali..
-Nu-i cumva a lu așeia care trăiești cu unu di aișia din sat?
-Nuu...ei așeia ii alta, ii cam țăfnoasă.
-Ei vez măi,nu ma fă di rusîni,și bagă di samă,să șie din oameni gospodari!
-Ei bine mamă,da de unde să-ți scot eu fata șeia din oameni gospodari? Deam cum s-a nimeri,așeia o fi!

Mai dăm peste cap un păhăruț cu vin și ieșim alene din sărăieșul zoios molfăind o bucată de paine.Nu de alta,dar să nu ne dam de gol  că am băut.